România 1990: povestea noastră începe cu el
O înlănţuire de întâmplări începute . . . cu aproape treizeci de ani în urmă
Era toamna anului 1990, cu mai puţin de un an în urmă, în Europa, odată cu căderea Zidului Berlinului, a început schimbarea şi URSS a intrat într-o profundă criză. Un mic grup de italieni din Parma care efectuaseră deja două expediţii umanitare în România dezastrului de după Ceauşescu (singura ţară din blocul sovietic în care a avut loc o revoluţie sângeroasă), primeşte o scrisoare ciudată, cu o ştampilă având următorul conţinut: “CORRESPONDENCIA MAL ENCAMINADA A PANAMA”. (‘’CORESPONDENŢĂ GREŞIT TRIMISĂ ÎN PANAMA’’). Imediat se înţelege că această scrisoare ca să ajungă la Parma a trecut prin Panama. Aceasta este întâmplarea care formează primul inel al unui lanţ întreg de întâmplări.
Scrisoarea a făcut aproape înconjurul lumii, fiind expediată dintr-un sătuc din România, mai exact dintr-un orfelinat căruia grupul de italieni din Parma i-a trimis ajutoare umanitare însoţite probabil, discret, de un bilet de vizită, bilet ajuns în mâinile unui copil de 12 ani care cu o grafie incertă şi confuză dar cu mult respect scria: Stimate domn, bunul Dumnezeu a făcut să ne cunoaştem (întâlnim). Eu mă numesc Cristian şi vă rog, când puteţi, să mă vizitaţi. Dacă e posibil aş dori un mic radio. . . .Scrisoarea se încheie cu: Pentru ca Domnul Dumnezeu să vă poată ajuta trebuie ca în fiecare seară, înainte de a adormi, să spuneţi această rugăciune frumoasă: ‘’Tatăl nostru care eşti în ceruri….’’. Este emoţionant cum un copil orfan, din perioada neagră a dictaturii din România, ne învaţă pe noi, poate atei, cum trebuie cerut ajutor Celui de Sus.
Grupul italienilor din Parma se măreşte continuu şi în decembrie a aceluiaş an organizează un transport umanitar, chiar pentru acel orfelinat şi-l întâlneşte pe expeditorul scrisorii căruia îi îndeplineşte dorinţa, descoperind situaţia de lagăr a celor din orfelinat. Copiii sunt îngrămădiţi în încăperi mari, murdare cu aşa numite ‘’grupuri sanitare’’ care nu au nimic în comun cu numele ci sunt doar încăperi insalubre şi râu mirositoare, mediu cu violenţă fizică şi psihică. Situaţii care nasc o inconştientă promisiune de a încerca de a face ceva, pentrucă ‘’cei ce au văzut situaţia au două alternative: să uite oroarea văzută sau să se angajeze în a contribui la îmbunătăţirea situaţiei ’’ care este copleşitoare cam peste tot, dar pe care noi o descoperim uneori când părăsim confortabilul nostru loc.
Deci, pornind tocmai de la acea scrisoare, în fiecare an, grupul tot mai numeros de prieteni, lasă deoparte serile in faţa TV şi duminicile petrecute în fotoliu, participând la adunarea, recondiţionarea şi curăţarea jucăriilor. De ce tocmai jucării ? Pentrucă dacă unchiul McCartney nu i-ar fi dat cadou nepotului Paul o chitară, noi n-am fi ascultat formaţia Beatles, devenită celebră.. Pentrucă, un joc, dacă este inteligent şi instructiv, poate naşte curiozitate, o pasiune sau o viitoare meserie. Pentrucă jocurile au fost importante şi în dezvoltarea noastră precum pot fi şi pentru dezvoltarea multor copii. Viitori oameni mari. Pentru acei oameni, astăzi copii, de care va depinde însăşi viitorul nostru. Poate chiar pentru a evita ca acei copii să crească cetele de defavorizaţi şi delincvenţi (care cu douăzeci de ani în urmă erau copiii de care nimeni nu s-a ocupat).
Şi tocmai de la copilul din scrisoarea ajunsă în Panama, scrisoare pe care un înger de poştaş a retrimis-o la Parma, a început înlănţuirea evenimentelor, ca un lanţ cu verigi, din an în an mai solide, ne-a determinat să organizăm un şir de TIR-uri cu ajutoare umanitare şi nu numai jocuri, îmbrăcăminte dar şi bonuri diferite care la noi ar fi umplut locurile de depozitare ale oraşului, dar care au fost reparate şi recondiţionate de noi pentruca apoi să facă fericite destule familii. Familii care au primit pachete pregătite cu drag de către prieteni care sunt la distanţă, necunoscuţi dar legaţi de ei prin fraternitate umană. Am inventat ‘’ înfrăţirea familiilor’’ în locul cunoscutei înfrăţiri între localităţi.
Tot datorită lui Cristian, astăzi un bărbat de patruzeci de ani – prima verigă a lanţului ce ne uneşte - am ajuns la Brădet unde cu populatia locala să contribuie la reabilitarea şcolii, lăsate în paragină, care prin inventivitate şi voinţă - a devenit una din şcolile din judeţul în care activăm, cu cele mai performante dotări.
Dar, dragă Asociaţie ‘’ Il Giocattolo’’, ai încă atâtea lucruri de făcut ca să poţi spune că ai mai adăugat o verigă ‘’lanţului care ne leagă’’.